Triumful ortodoxiei
“A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-mi” (Ioan 1,43). Evanghelia de astăzi începe amintind de chemarea Sfinţilor Apostoli. Secolele au trecut, dar aceeaşi chemare se face auzită şi astăzi, acum adresată fiind direct nouă: “Urmează-mi”. Şi îl întrebăm pe Domnul: “Unde?” Iar Biserica ne răspunde cu chiar numele aceste duminici: “la ortodoxie!”
Fiţi atenţi. Diseară, când săptămâna aceasta se încheie şi începe o nouă săptămână a Postului Mare, Sfânta Biserică va spune spre zidirea noastră: “Doamne, Tu ai dat daruri abundente celor care se tem de Tine!” Şi nu putem să spunem că noi nu am primit aceste daruri. Am primit Sacramentul Spovezii, Sacramentul Euharistiei – Trupul şi Sângele lui Hristos, Copacul Vieţii. Da, cu siguranţă le-am primit. Dar avem oare acea stare a minţii exprimată în a doua parte a rugăciunii: “Doamne, Tu ai dat daruri abundente celor care se tem de Tine”? Darurile au fost date, dar suntem noi dintre cei care se tem de Dumnezeu? Teama de Dumnezeu nu este o teamă obişnuită, ca în faţa cuiva sau a ceva. Nu. Este vorba de teama de a pierde ceea ce Domnul a dat inimii noastre.
În acelaşi timp, Sfânta Biserică, spunându-ne că am primit darurile şi harurile lui Dumnezeu, ne revelează prin lectura Apostolului starea mentală pe care trebuie să o avem. Aceasta este starea pe care trebuie că o au cei care au obţinut tot ceea ce oferă Isus. Ştim prin ce au trecut aceştia: suferinţe, bătăi, închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, exilaţi, ucişi cu sabia, au rătăcit prin munţi. Cei de care lumea nu era demnă s-au ascuns în râpe, în peşteri – ei au dat mărturie despre credinţa lor dar nu au primit înapoi ceea ce le-a fost promis. De aceea Dumnezeu le-a dat ceva mai bun, ceva demn de ei (Evrei 11,37-40).
Da, după cum vedem, Dumnezeu cheamă: “Urmează-mi! Îţi voi da totul.” Dar în acelaşi timp aceste suferinţe, aceste lucruri oribile! Priviţi în jurul vostru, la icoanele sfinţilor de pe pereţi. Cu toţii sunt acum în ceruri, dar cu toate acestea cu toţii au experimentat, cum şi noi experimentăm, o existenţă pământească. Unii dintre ei au fost Arhiepiscopi, Episcopi, preoţi, călugări; au fost ţărani, nobili şi prinţi, muncitori de toate felurile; au fost lucrători de condiţie simplă; mari învăţaţi, dar şi analfabeţi. Cu toţii au avut parte pe pământ de tot felul de suferinţe şi de dureri. Dar cu toţii au păstrat ceva ce cere Biserica. Atunci când Biserica ne spune prin cuvintele lui Hristos “Urmează-mi”, ea ne spune ce să păstrăm: ortodoxia, adică dreapta credinţă, care nu trebuie trădată.
După naşterea lui Hristos, după circumcizia inimii noastre, putem spune: “Îi aparţinem lui Hristos, suntem creştini. Voia noastră este voia Lui. Hristos este Viaţa noastră; Hristos este Scopul nostru; Hristos este Calea noastră.” Şi această cale conduce la Biserică. Episcopul Teofan Pustnicul ne arată ce să facem pentru a merge pe calea Bisericii. El s-a adresat turmei sale (erau anii 1870) cu următoarele cuvinte: “Ştim ce ne învaţă tehnologia, ce ne învaţă mecanica, dreptul, economia. Dar Hristos ne învaţă despre mişcarea inimii. Învăţaţi şi păstraţi în inima voastră tot ceea ce vă învaţă Sfânta Biserică şi primiţi forţele divine prin intermediul Sacramentelor, mergeţi cu umilinţă pe Calea poruncilor lui Hristos sub călăuzirea păstorilor fideli, şi, fără îndoială, veţi ajunge în Împărăţia Cerurilor şi veţi fi mântuiţi.”
Şi astfel, fiind râvnitori pentru mântuire, toată atenţia noastră trebuie să se îndrepte către inimă, pentru a înscrie în ea sentimentele şi predispunerile creştine. Episcopul Teofan ne spune că cel mai important lucru se află în inimile noastre. De lucrurile exterioare este nevoie de asemenea, dar doar în măsura în care au duhul care să le spiritualizeze. Iar viaţa socială va deveni viaţă adevărată doar dacă în relaţiile dintre noi aducem spiritul, adică inima, inima de creştin adevărat. La fel şi în viaţa de familie. Doar în acest mod putem vorbi despre triumful ortodoxiei în vieţile noastre.
Комментарии