DE CE S-AU MODIFICAT SI CENZURAT CARŢILE DE CULT ORTODOX

DE CE S-AU MODIFICAT CĂRŢILE DE CULT ORTODOXE:

PROHODUL DOMNULUI , MOLITFELNICUL, SINODICONUL ORTODOX. etc.?????

‎

De ce s-au modificat cartile de cult ortodoxe: Prohodul Domnului, Molitfelnicul, Sinodiconul ortodox etc?Pentru ca asa vor masonii si ecumenistii astia nenorociti?Si preotii ortodocsi ce fac? nu zic nimic, nu reactioneaza nicicum?constiinta mai au sau sunt simpli functionari?

Cenzurarea cultului – Despre Prohod şi Sinodiconul Ortodoxiei

Posted on 5 March 2009 by admin

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade¬vărată şcoală. Numai că, în timp ce de multe ori şco¬lile obişnuite îi silesc pe elevi să înveţe, slujbele îi în¬¬vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în¬ve¬ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo¬gă¬ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo¬logi – vor¬bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa¬meni sim¬pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în¬ţe¬lep¬ciu¬nii hrănindu se doar cu cele auzite la Bi¬se¬ri¬că. Cul¬tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu¬rile noas¬tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi¬se¬ri¬cii, fi¬ind o cateheză continuă prin care credin¬cio¬sul este ur¬cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne¬zeu…

Când vorbesc creştinii cu Iuda? Iată o întrebare ciu¬da¬tă. Răspunsul este simplu. Vorbesc în fiecare an, la slujba Pro¬hodului Domnului Dumnezeului şi Mântuito¬rului Nos¬tru Iisus Hristos, atunci când cântă: (Starea în¬tâi)

„Vino, necurate,

Ucigaş ucenic,

Şi pricina răutăţii arată mi o:

Pentru ce ai ajuns tu pe Hristos să L vinzi?

Iubitor de oameni

Te prefaci, nebune,

Orb, nemernic, ne mpăcat, vânzătorule,

Tu, ce Mirul ai voit să L vinzi pe bani.

Cu ce preţ ai vândut

Sfântul Mir cel ceresc?

Sau ce lucru de El vrednic în schimb ai luat?

Nebunie aflaşi, preablestemat satan !

De iubeşti pe săraci,

Şi mâhnit eşti de mir

Ce se varsă, curăţind suflet păcătos,

Cum pe arginţi pe a tuturor Lumină vinzi?” [96; 15][1]

În aceeaşi slujbă, creştinii mărturisitori ai Învierii dau măr¬turie şi despre uciderea lui Hristos de către iudei:

„Fariseilor[2]

Ruşinaţi vă măcar de morţii

Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,

Cel pe Care, plini de pizmă, L aţi ucis.” [96; 26][3]

Strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie !

Pe Hristos omoară

Cei ce au ucis pe profeţi” lipseşte însă din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[4]

Trebuie spus însă că, datorită unor astfel de strofe în Pro¬hod, există un curent care susţine cenzurarea acestei sluj¬be bisericeşti. O primă cenzurare a avut deja loc. Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră¬biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză.

S au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va¬rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to¬tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[5]. Din prima cân¬tare s au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Această cenzură, neunitară (care a micşorat şi mai mult raportul cantitativ dintre cântarea a treia şi primele două), nu poate da roade de folos. În momentul în care în¬ce¬pem să cenzurăm cultul, nu mai considerăm că are in¬spi¬raţie dumnezeiască şi negăm harul Sfinţilor Părinţi şi al Cuvioşilor care au alcătuit sfintele slujbe.

Dacă cenzura s ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s a ex¬tins şi asupra altor texte liturgice. (Tragem acest sem¬nal de alarmă pentru ca fenomenul să nu ia am¬ploa¬re.)

Iată, de exemplu, un fragment din Ceaslov, din Tropa¬re¬le Învierii – e vorba de Troparul Glasulului întâi : „Pia¬tra fiind pecetluită de iudei şi ostaşii străjuind preacurat tru¬pul Tău, înviat ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lu¬mii viaţă….” [5; 233].

În noile cărţi de muzică bisericească, acest tropar în¬ce¬pe cu cuvintele „Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străju¬ind…” Nu se mai precizează cine a pecetluit piatra de la Sfân¬tul Mor¬mânt, trecându se astfel cu vederea mărturia Sfin¬tei Evan¬ghelii: Iar a doua zi, care este după vineri, s au adu¬nat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doam¬ne, ne am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în via¬ţă: «După trei zile Mă voi scula.» Deci, po¬run¬ceş¬te ca mor¬mântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cum¬va uce¬ni¬cii Lui să vină şi să L fure şi să spună po¬po¬ru¬lui: «S a scu¬lat din morţi.» Şi va fi rătăcirea de pe ur¬mă mai rea decât cea dintâi.” Pilat le a zis: „Aveţi stra¬jă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi.” Iar ei, ducându se, au în¬tă¬rit mormântul cu stra¬jă, pecetluind piatra (Matei 27, 62 66).

Mergând mai departe pe drumul cenzurării cultului or¬to¬dox, unii preoţi au îndrăznit chiar să nu mai citească în Săptămâna Mare pericopa evanghelică în care poporul iudeu cere răstignirea lui Pilat.

Dar una din cele mai grave cenzurări ale cultului este scoaterea din Molitfelnicul ortodox a slujbei de primire în biserică a evreilor (odată cu aceasta au fost scoase şi sluj¬bele de primire a catolicilor, a armenilor şi a altor eretici).

Vorbind despre importanţa unor astfel de slujbe, Sfân¬tul Ioan de Kronstadt scria: „Ce înseamnă rânduiala tre¬ce¬rii de la diferite credinţe şi confesiuni şi a unirii cu Bi¬se¬ri¬ca Ortodoxă? Necesitatea indispensabilă a lepădării de cre¬dinţele şi confesiunile false, a negării rătăcirilor, a măr¬turisirii adevăratei credinţe şi pocăinţei de toate pă¬ca¬te¬le dinainte, a făgăduinţei date lui Dumnezeu de a păzi şi măr¬turisi cu tărie credinţa nealterată, a feririi de păcate şi a vieţuirii în virtute” [35; 83].

Nu putem tăia o parte dintr o slujbă fără ca aceasta să nu afecteze restul slujbei. E adevărat, citirea lepădărilor nu face parte din slujba propriu zisă a Botezului, ci doar o pre¬cede. Rostul catehezelor respective era de a i pregăti pe cei care veneau de la întunericul rătăcirii la lumina ade¬vărului pentru marele pas pe care se pregăteau să îl facă. Totuşi, din moment ce alte Biserici Ortodoxe au con¬siderat că slujba respectivă trebuie făcută înaintea Bo¬te¬zului, aşa cum am primit de la înaintaşii noştri, opţi¬unea de a renunţa la ea arată existenţa unei alte perspec¬tive dogmatice.

E foarte trist că din Triodul românesc lipseşte cea mai im¬portantă slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bise¬ri¬cesc, e vorba de Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă în care sunt anatemizaţi nominal marii eretici şi sunt cinstiţi ma¬rii sfinţi apărători ai Ortodoxiei. Celelalte popoare orto¬do¬xe au această slujbă, şi mari teologi – cum este Mitro¬po¬litul Hierotheos Vlachos – au scris mult despre impor¬tan¬ţa ei. Întrucât cultul bisericesc are un caracter catehe¬tic, dacă va fi văduvit de amprenta dogmatică va avea roa¬de pe măsură, credincioşii fiind mult mai uşor de atras în ghearele diferitelor rătăciri.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res¬pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău¬gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra¬vo¬slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So¬bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa¬ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă¬tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu¬minătorii carii s au nevoit şi până la sânge au stătut pen¬tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo¬slav¬nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre¬din¬ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi¬ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n au fost tipărit[6], nici noi n am găsit de cuviinţă ca chiar în lo¬cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre¬cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so¬coteli (altfel spus: „lăsându ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose¬bită filadă[7] să se tipărească” [24; 42].

Mitropolitul Hierotheos Vlachos spune: „Ne este de¬si¬gur cu neputinţă să analizăm şi să tâlcuim toate lucrurile mi¬nunate şi pline de semnificaţie din Sinodiconul Or¬to¬do¬xiei. Cititorul va trebui să îl parcurgă cu băgare de seamă şi astfel îi va descoperi însemnătatea” [76; 177].

Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[8]. El explică de ce în zilele noas¬tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu¬pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s au pră¬şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi¬lis¬te, de dar¬wi¬nişti, de spiritişti: dacă în învă¬ţătura lor ar fi vreo rătă¬ci¬re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n ar glă¬sui, nu i ar osândi şi nu i ar da anate¬mei? Dimpotrivă, s ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo¬xiei s ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re¬nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana¬tema!». Dar nu e nicide¬cum nevoie de un sinod special pen¬tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min¬ci¬noa¬se au fost deja date anatemei…” [107; 123 124].

Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com¬pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri¬vi¬toa¬re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa¬rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru¬se din afara Rusiei[9], care s a întrunit la Vancouver, Ca¬na¬da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana¬te¬ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi¬se¬ri¬ca Sa este împărţită în aşa zise «ramificaţii» ce se deo¬se¬besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis¬tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra¬mi¬fi¬caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai¬nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha¬ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur¬mare, celor ce cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere¬tici înainte menţionaţi sau celor ce susţin, răs¬pân¬desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra¬gostei fră¬ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des¬păr¬ţiţi, să fie Anatema” [90; 16 17].

Într una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo¬logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă¬năs¬tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino¬di¬conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă¬năstiri şi în catedrale şi dacă n ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or¬todoxiei, fa¬cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu¬menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum¬nea¬voas¬tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă¬rin¬t¬e¬lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi¬ne să l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li¬tur¬ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros¬tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen¬tru dreapta credinţă începând din timpul Si¬noadelor şi ajun¬gând până la Sfântul Grigorie Palama” [24; 173].

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri¬cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le¬pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda¬rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân¬dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în¬văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă¬rat. Dar nici un preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici.

(articol tipărit sub titlul: “În apărarea Prohodului”. Slujba din Duminica Ortodoxiei se poate citi pe http://www.danionvasile.ro/…/…/03/05/sinodiconul-ortodoxiei/)

________________________________________

[1] Starea I, strofele 60 63.

[2] În versiunea veche: „O, iudeilor!”

[3] Starea a II a, strofa 49.

[4] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoa¬rece a fost eliminată şi strofa a şaptea.

[5] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe www.nistea.com/postul mare/.

[6] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o gre¬şeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut tra¬du¬ce¬rea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar su¬te de ani arată totuşi că s a preferat o viaţă liturgică „vădu¬vită” de sluj¬ba Sinodiconului.

[7] Iniţiativa separării slujbei într o „filadă separată” a fost de fapt o ten¬¬tativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul li¬turgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul or¬to¬dox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.

[8] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Pă¬rinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teo¬logi contemporani cum că s ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

[9] Cea mai cunoscută personalitate a Sinodului Bisericii Ruse din dias¬¬poră a fost Sfântul Ioan Maximovici (ierarhul făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte se află întregi în Catedrala din San Francisco, tre¬cut la Domnul în anul 1966). În prezent se fac mari eforturi ca acest Sinod, care „s a născut” printr o hotărâre a Sfântului Patriarh Ti¬hon, să se unească cu Sinodul Bisericii Ortodoxe din Rusia.

This entry was posted in Zorii Apocalipsei. Bookmark the permalink.

Comentarii:

Deasemenea, in Psaltirea din 1843 era o rugaciune dupa Psalmi, care suna asa: “Urata si de Dumnezeu hulitoarea imparatie paganeasca degrab o surpa si binecredinciosilor conducatori o supune, inalta fruntea dreptslavitorilor crestini si trimite peste noi milele Tale cele bogate”. Aceasta rugaciune lipseste din versiunile moderne ale Psaltirii (in versiunea sus amintita, ea era pusa exact dupa Rugaciunile pentru Biserica, ierarhi si conducatorii tarii, armata, pentru intoarcerea ereticilor la dreapta credinta), nemaizicand ca Psaltirea de la Neamt din 1843 (retiparita azi in acelasi limbaj folosit atunci) reproduce mult mai bine textul original grecesc dupa care a talcuit Sfantul Vasile cel Mare Psalmii. De pilda, in varianta moderna “dumnezeii neamurilor sunt idoli”, in cea de la Neamt “dumnezeii paganilor sunt draci”, in varianta veche apare termenul paganatate in multe randuri, ori cea noua prefera alte substitute mai blande, gen “nelegiuire”, etc. Pentru cine este interesat, varianta curata a Psaltirii, cea de la Neamt din 1843, se gaseste tiparita in acelasi limbaj curat taranesc de la acea vreme, costa aproximativ 40 RON, este de format mare, albastra si poate fi gasita la orice librarie religioasa – daca cenzura prezentata in articol nu s-a extins si in domeniul asta.

Mentionez deasemenea ca aceste cenzuri au efectul opus celui scontat: eu deja sunt antisemit datorita violentei cu care evreii se victimizeaza si cenzureaza tot ce nu le convine. Sper sa-mi fie publicat acest comentariu cu tot cu afirmarea de mai sus, precizez ca nu am, nu am avut si nici nu voi avea vreodata cel mai mic si minim respect pentru atei, evrei si umanisti ca si categoriile asimilate lor si deasemenea aceste demersuri de a cenzura cultul liturgic ortodox imi sporeste ura fata de ei, o ura fiintiala, si da, sunt admirator al “nazistilor” germani Смайлик «smile». Tot ce am scris aici mi-l asum, ca si faptul ca denigrez Holocaustul presupus al evreilor si nu regret decat ca Hitler nu a dus pana la capat cele incepute.

Ma lepad de Uniunea Europeana, de toata imputiciunea si tot umanismul ei, nu ii recunosc autoritatea si nu o voi face vreodata, nici nu ma voi supune legilor ei anticrestine. Amin.

Mircea Puscasu says:

9 March 2009 at 20:21

Proclamarea Synodikon-ului in manastiri si in catedrale are in constiinta ortodoxa o valoare cu adevarat “sacramentala”; asa cum scria un episcop rus, el este “Taina innoirii duhovnicesti, Sfanta Taina a intaririi in adevar”. Triumful Ortodoxiei asupra ereziei e o eliberare, o innoire, o primavara duhovniceasca. Biserica straluceste atunci cu “stralucirea dogmelor” in bucuria si lumina harului. Aceasta proclamare poate fi supusa si unei transpuneri duhovnicesti, putand fi privita ca un adevarat exorcism al ereziilor ce incoltesc in fiecare din cei ce inca nu si-au curatit cu totul patimile, caci in definitiv erezia nu e decat varianta intelectuala a acestor patimi. Prin definitie, erezia divizeaza si separa, in timp ce credinta ortodoxa strange in unitate si sobornicitate membrii Trupului lui Hristos. Ea este semnul impacarii cosmice a tuturor fapturilor trupesti si netrupesti in participarea lor armonioasa la unitatea divino-umana si la plinatatea cunoasterii Adevarului pe care-l are Biserica.

“Pustie si pamantule, bucurati-va, munti picurati si dealuri saltati, caci Hristos, Cuvantul, a dat pace celor de pe pamant si sfintelor biserici unitatea credintei”.

Semnificatia acestei sarbatori, ca si cea a Sfantul Grigorie Palama, in iconomia duhovniceasca a Triodului sta tocmai in aceasta conceptie despre unitatea in credinta. Armonia crestinilor uniti in credinta lor in acelasi Hristos e conditia necesara pentru celebrarea duhovniceasca a praznicului Ortodoxiei si pentru a duce un post folositor.

Ortodoxia apare din plin in cateheza Triodului, caci, potrivit Sfantului Vasile cel Mare, ea face parte din virtutile monahului si ale adevaratului crestin. Marturisirea dreptei credinte e, potrivit Sfantului Grigorie din Nazianz, o “sfintire a limbii” si, prin urmare, curatirea mintii rationale. In timp ce erezia decurge in fond din mandria mintii nerastignite si netransfigurate, Parintii leaga Ortodoxia de smerenie si de infranare, adica de orice virtute care aduna fiinta pentru a o face sa urce spre Dumnezeu. “O credinta tare este maica lepadarii”, spunea Sfantul Ioan Scararul. Nu ne-am putea astfel angaja in viata duhovniceasca rezumata in Postul Mare, fara sa fi fost intariti inca de la inceputul acestuia in credinta ortodoxa.

Ierom. Makarios Simonopetritul – Triodul explicat, p.328

"catehumenul" says:

17 January 2010 at 14:15

Referitor la cenzurarea Troparului Învierii la Glasul I,în Buchetul Aghioritic acesta este asa:”Piatra fiind pecetluită de jidovi şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău…”. Se pare că părinţii atoniţi sunt chiar mai “extremişti” decât noi.

Cuvântul “jidovi” mi se pare foarte potrivit, fără a fi rasist şi acesta pentru a face deosebire între iudeii drept credincioşi, chiar dacă sunt probabil puţini la ora actuală şi urmaşii lui Ana şi Caiafa.

Cu bucurie am observat că există cântăreţi bisericeşti şi chiar tineri fiind (şi eu studiez muzica psaltică) care cântă după vechile cărţi de slujbă şi le caută ca pe aur, asumându-şi riscul (chiar s-a întânplat asta)să fie mustraţi de episcopi sau alte feţe bisericeşti.

Un prieten protopsalt mi-a relatat că el şi alţi băieţi din cor au avut o discuţie contradictorie care a durat cam o jumătate de oră, cu un anumit episcop care i-a mustrat, după slujbă se pare, pentru că au cântat o anumită cântare după cărţile vechi (adică mai “neîndreptată”). Şi m-a bucurat faptul că nu au dat înapoi şi l-au contrazis cu argumente teologice.

A nu se înţelege că au făcut-o din neascultare, teribilism sau obrăznicie, dar când e vorba de dreapta credinţă nu mai contează ce eşti ai datoria să vorbeşti.

Ortodoxia adevărată nu se dă bătută!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie şi cu duhul tău frate! Doamne ajută!

SINODICONUL ORTODOXIEI

Textul Sinodiconului Ortodoxiei a fost mult alterat de-a lungul secolelor, mai ales din cauza adăugării de material şi nume după restaurarea icoanelor din 843. Aceasta este situaţia textului ce este tipărit în mod curent în Triodul actual. Unii dintre ortodocşii contemporani mai zeloşi au inclus chiar condamnări ale unor lucruri cum ar fi „pan-erezia ecumenismului”. Este probabil imposibil să reconstruim exact textul original. Totuşi British Library posedă un manuscris, (BL. Additional 28816) scris în 1110 sau 1111 de monahul Andrei de la Mănăstirea Oleni din Morea, care ne poate da o idee a scopului şi conţinutului originalului. În opinia lui Jean Gouillard, editorul ediţiei critice a Sinodiconului, „manuscrisul londonez este cu siguranţă unul din cei mai buni martori ai formei originale şi pur constantinopolitane ale Sinodiconului”. Manuscrisul îi era necunoscut atunci când a alcătuit ediţia sa şi a fost în consecinţă ignorat la modul general.

Acest text al Sinodiconului este scris la sfârşitul unui manuscris al Faptelor Apostolilor, Epistolelor şi Apocalipsei, cu titlul oarecum derutant „Definiţia [Horos] celui de-al 7-lea Sf. Sinod”. Textul Sinodiconului este scris frumos cu roşu şi negru şi ne-a parvenit însoţit de notaţia ecfonetică. Textul a fost intenţionat pentru a fi cântat cu solemnitate, aşa cum se citesc Apostolul sau Evanghelia, şi nu pur şi simplu citit. O serie de nume, mai ales cele ale lui Simeon Stâlpnicul şi Teodor Studitul, au o importanţă deosebită. Cuvintele „Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor. Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!” sunt după cât se pare, specifice acestui manuscris. Cele 7 paragrafe numerotate sunt numerotate astfel pe marginea manuscrisului.

Traducerea întregului text (în engleză) este făcută de profesorul Andrew Louth, şi este folosită aici cu amabila sa permisiune, editată ca să corespundă cu aceea a BL. Adiţionalul 28816 de Arhimandritul Efrem, şi cu adăugirea în subsol a referinţelor scripturistice. Manuscrisul însuşi nu marchează în vreun fel special pasajele scripturistice. Cuvintele dintre parantezele drepte sunt adăugate de traducător (-ul englez) pentru a clarifica mai mult. Traducerea de mai jos a fost aranjată astfel ca să reprezinte, pe cât posibil, înfăţişarea manuscrisului, cu paragrafele şi rubricile sale. În manuscris apar litere mari de marcare.

Datori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii.

Urmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice, şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele2 vor fiînnoite către Dumnezeu, înţelegând [prin ostroave] bisericile neamurilor, prin biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele cu laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru, când ne porunceşte ca aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm,3 şi – spunând că oricare s-a făcut întru Hristos, făptură nouă este4 – să ne înnoim.

Apoi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi se făceau atunci înnoirile în Ierusalim, şi era iarnă, a spus El.5 [Prin iarnă se înţelege] fie cea duhovnicească [iarna] potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri de sete de sânge şi turbare împotriva Mântuitorului nostru, fie ceea ce tulbură simţurile trupeşti când se schimbă vremea şi se face ger.

Căci era o iarnă cu noi – una îndelungată şi grea, şi nu numai un anotimp trecător – ci una de mare răutate, răspândind sălbăticie, dar acum a înmugurit nouă întâiul anotimp, primăvara darurilor lui Dumnezeu, în care ne-am adunat împreună să aducem jertfă de laudă lui Dumnezeu, roada faptelor bune; sau, cum spune mai bine psalmul: vară şi primăvară Tu ai zidit pre ele. Adu-ţi aminte de aceasta.6

Pentru vrăjmaşii care Îl ocărăsc pe Domnul şi în cele din urmă defăimează Sfânta Lui slăvire în sfintele icoane, înălţându-se cu semeţie în hulele lor: Domnul minunilor îi va zdrobi, şi va prăvăli la pământ îndrăzneala lor.

El nu trece cu vederea glasul celor ce-I strigă: Adu-Ţi aminte, Doamne de ocara robilor Tăi, care am sprijinit în sânul meu, a multe limbi. Care ocărâră pizmaşii Tăi, Doamne, cu care au ocărât schimbarea unsului Tău.7

Căci „unsul” înseamnă cei ce au fost mântuiţi prin moartea Sa şi au crezut în El, prin propovăduirea cuvântului şi prin închipuirea în icoane. Pentru că în acest fel marea lucrare a iconomiei Sale, împlinită prin Cruce şi patimile îndurate şi minunile pe care le-a lucrat atât înainte cât şi după Cruce, este făcută cunoscută celor ce s-au mântuit. Iar pilda patimilor Sale trece la Apostoli şi apoi la mucenici, şi coboară prin ei, la mărturisitori şi asceţi.

Aceasta este ocara, cu care pizmaşii Domnului au ocărât, cu care au ocărât schimbarea unsului Său,8 pe care o are în vedere Dumnezeul nostru. Inima Sa este plină de mângâiere, şi El este înduplecat de rugăciunile Maicii Sale, şi ale Apostolilor şi tuturor sfinţilor. Căci şi ei împărtăşesc ocările ce I S-au adus, şi cu El împreună s-au batjocorit şi în icoane, aşa încât în felul în care au împărtăşit cu El pătimirile cărnii, în acelaşi fel au împărtăşit cu El şi necinstirea icoanelor.

Dumnezeu a lămurit în cele din urmă voia Sa de acum şi a făcut încă o dată ceea ce a îndeplinit mai înainte. Căci mai înainte, după ce au trecut mulţi ani când sfintele icoane au suferit defăimare şi ruşine, El Şi-a recăpătat închinarea. Acum, pentru a doua oară, după o scurtă vreme de treizeci de ani de răutate, El a redat sufletelor noastre nevrednice slobozirea din defăimare, mântuirea celor ce pătimesc, a reînnoit mărturisirea evlaviei, a întărit cinstirea icoanelor, şi praznicul ce aduce toate aceste daruri mântuitoare.

Căci în icoane noi contemplăm patimile învăţătorului pentru mântuirea noastră, Crucea, mormântul, porţile şi încuietorile iadului, luptele mucenicilor, cununile lor, mântuirea însăşi, pe care Judecătorul luptei şi Dătătorul de premii şi de cununi a dat-o în mijlocul pământului.

Astăzi prăznuim această sfântă zi, şi bucurându-ne împreună în psalmi şi cântări aducem rugăciuni şi ectenii.

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Cel Ce faci minuni!9

Căci Tu îi ruşinezi pe cei ce nu Te slăvesc, şi pe cei ce îndrăznesc cu semeţie să lupte împotriva icoanei Tale îi faci fricoşi şi îi pui pe goană.

Dar aici este mulţumirea către Dumnezeu şi izbânda strălucită asupra vrăjmaşilor credinţei; şi încă o hotărâre puternică şi amănunţită limpezeşte aceste neînţelegeri şi lupte [ce au avut loc] împotriva iconoclaştilor.

Acum când ne sălăşluim în Ierusalimul cel de sus, în locul de odihnă de după trecerea prin pustie, urmându-i lui Moise, şi mai mult, supunându-ne dumnezeieştii porunci, aşezăm un stâlp din pietre tari, gata să fie scris, este drept şi cuviincios ca să înscriem în inimile fraţilor binecuvântările ce se cuvin celor ce au păzit Legea şi blestemele pe care şi le-au atras asupra lor nelegiuiţii. De aceea într-un glas zicem:

1. Celor ce mărturisesc întruparea Cuvântului prin cuvinte, cu gura, în inimă şi minte, în scris şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

2. Acelora ce cunosc deosebirea după firi ale unuia şi aceluiaşi ipostas al lui Hristos şi Îi recunosc însuşiri atât create cât şi necreate, văzute şi nevăzute, ca pătimitor şi nepătimitor, mărginit şi nemărginit; cei ce atribuie naturii dumnezeieşti cele necreate, iar naturii omeneşti celelalte însuşiri, printre care şi mărginirea, şi proclamă aceasta atât în vorbă cât şi în icoane:

Veşnica lor pomenire!

3. Acelora care crezând şi mărturisind, propovăduiesc cuvintele Evangheliei în scrieri, în fapte şi în forme, şi adună acestea într-o singură datorie ce cuprinde atât propovăduirea prin cuvinte, şi întărire sigură a adevărului prin icoane:

Veşnica lor pomenire!

4. Acelora care îşi sfinţesc buzele prin cuvânt, şi celor ce se sfinţesc prin auzirea acestor cuvinte, cunoscând şi propovăduind, ca şi ochii celor ce se sfinţesc prin sfintele icoane, conducând astfel mintea către cunoaşterea de Dumnezeu, ca şi prin bisericile sfinţite, sfintele vase şi alte sfinte comori:

Veşnica lor pomenire!

5. Acelora ce cunosc faptul că toiagul şi tablele, chivotul şi candela, năstrapa şi altarul înfăţişau şi prefigurau pe Prea Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului; şi de asemenea că aceste lucruri o prefigurau, iar ea nu s-a prefăcut în ele, căci era fecioară şi după naştere a rămas fecioară, şi prin urmare Fecioara trebuie să fie înfăţişată în icoane şi nu preînchipuită în chipuri (tipuri):

Veşnica lor pomenire!

6. Acelora ce cunosc, primesc şi cred în vedeniile prooroceşti, cărora însuşi Dumnezeu le-a dat formă şi chip, pe care corul proorocilor le aduc şi le tâlcuiesc; şi care, întăriţi de predania scrisă şi nescrisă a Apostolilor, următori Părinţilor, înfăţişează cele sfinte în icoane şi le cinstesc:

Veşnica lor pomenire!

7. Acelora ce-l înţeleg pe Moise, şi spun, fiţi cu luare-aminte la voi înşivă că ce n-aţi văzut toată asemănarea în ziua în care au grăit Domnul către voi în muntele Horeb, din mijlocul focului,10 şi cunosc răspunsul potrivit, şi anume că atunci când vedem ceva, vedem cu adevărat, aşa cum ne-a învăţat fiul tunetului, ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit, şi mâinile noastre au pipăit de Cuvântul vieţii,11 şi pe acestea le mărturisim; şi iarăşi, ca şi ceilalţi ucenici ai Cuvântului, am mâncat şi am băut împreună cu El, nu numai înaintea patimilor Sale, ci şi după patimi şi după ce a înviat din morţi12;celor ce se pricep să deosebească poruncile Legii de învăţătura harului şi văd că El este nevăzut în cea dintâi, dar văzut şi pipăit în cea de-a doua, şi prin urmare că ceea ce a fost văzut şi pipăit trebuie să fie zugrăvit în icoane şi slăvit:

Veşnica lor pomenire!

Aşa cum au văzut proorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită [oikumene], cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu, şi pe sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în biserici, în icoane, slujind şi preaînălţându-L pe Unul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe sfinţi din pricina Domnului lor ca pe cei ce sunt aproape de El şi îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită.

Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă ţine lumea locuită. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe pentru care au luptat ei, şi grăim:

Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, adevăraţii arhierei ai lui Dumnezeu, care au propovăduit ortodoxia şi au luptat pentru ea:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan, Antonie şi Nicolae, prea sfinţiţii patriarhi ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

La orice s-a scris sau s-a vorbit împotriva sfinţilor patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, Ignatie, Fotie, Nichifor, Antonie şi Nicolae:

Anatema!

Fiecărei inovaţii şi acţiuni potrivnice Predaniei Bisericii, şi învăţăturii lăsate de către sfinţii şi cinstiţii Părinţi, sau orice noutăţi aduse după aceasta:

Anatema!

Eftimie, Teofil şi Emilian, cinstiţii mărturisitori şi arhiepiscopi:

Veşnica lor pomenire!

Teofilact, Petru, Mihail şi Iosif, fericiţii mitropoliţi:

Veşnica lor pomenire!

Ioan, Nicolae şi Gheorghe, de trei ori binecuvântaţii mărturisitori şi arhiepiscopi, şi tuturor episcopilor care au propovăduit ca ei:

Veşnica lor pomenire!

Teodor, prea sfinţitul stareţ al studiţilor:

Veşnica lui pomenire!

Isaac făcătorul de minuni, şi proocescul Ioanichie:

Veşnica lor pomenire!

Ilarion prea sfinţitul arhimandrit, şi stareţul mânăstirii Dalmata:

Veşnica lui pomenire!

Simion, prea sfinţitul stâlpnic:

Veşnica lui pomenire!

Aceste binecuvântări au ajuns până la noi, ca de la părinţi la fiii ce sunt râvnitori pentru credinţa lor, iar blestemele îi covârşesc pe ucigaşii de părinţi, care dispreţuiesc poruncile Stăpânului. De aceea, noi, în comuniunea evlaviei, le aruncăm obşteşte blestemul pe care şi l-au atras asupra lor.

Acelora ce primesc cu mintea lor iconomia întrupată a Dumnezeu Cuvântului, dar nu îngăduie ca aceasta să lucreze prin icoane, şi astfel par a primi în vorbe mântuirea noastră, dar în adevăr o leapădă:

Anatema!

Acelora ce se joacă necuviincios cu cuvântul „nemărginit” şi prin urmare refuză să-L picteze pe în icoane pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a făcut părtaş sângelui şi trupului nostru,13 şi prin aceasta s-au arătat a fi nişte aiuriţi:

Anatema!

Celor ce recunosc, chiar şi nevrând, vedeniile prooroceşti, dar primesc facerea icoanelor a ceea ce au văzut – O minune! – chiar mai înainte de întruparea Cuvântului, dar spun prosteşte că însăşi firea cea neînţeleasă şi nevăzută a fost văzută de cei ce au contemplat-o, sau hotărăsc că acestea se pot înfăţişa ca chipuri, figuri şi forme ale adevărului celor ce le văd, dar nu ar primi faptul că om S-a făcut Cuvântul, şi că patimile Sale pentru mântuirea noastră pot fi zugrăvite în icoane:

Anatema!

Acelora care Îl aud şi-L înţeleg pe Domnul ce zice, Că de aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie,14 şi celelalte, şi pe Moise zicând, Prooroc dintru fraţii tăi ca mine va ridica ţie Domnul Dumnezeul tău,15 şi apoi spun că Proorocul este primit, dar că ei nu vor zugrăvi prin icoane harul Proorocului şi mântuirea pe care Acesta a adus-o pentru întreaga lume, chiar dacă El a fost văzut şi a trăit printre bărbaţi şi femei, şi a tămăduit suferinţe şi boli cu lucrări puternice de vindecare, şi a fost răstignit, şi îngropat, şi S-a sculat din morţi, şi a făcut şi a suferit toate acestea pentru mântuirea noastră; acelora care nu primesc că aceste lucrări mântuitoare, împlinite pentru întreaga lume pot fi zărite în icoane, şi nici slăvite şi cinstite în ele:

Anatema!

Celor ce stăruie în erezia iconoclastă, ce e de fapt apostazie hristoclastă, şi nici nu voiesc să fie duşi la mântuire prin legea lui Moise, nici nu aleg să trăiască evlavios după învăţătura apostolică, şi nici nu sunt convinşi să lepede greşala lor prin pildele şi sfaturile Părinţilor, nici sunt mişcaţi de armonia fiecărei părţi a Bisericii lui Dumnezeu ecumenice, ci o dată pentru totdeauna s-au supus sorţii jidovilor şi păgânilor [lit.: grecilor]; căci de îndată au hulit împotriva Arhetipului, şi nu s-au dat în lături să facă chipul Arhetipului identic cu însuşi Arhetipul. Acestora, deci, care au căzut nesăbuit în această greşală şi şi-au astupat urechile la orice cuvânt dumnezeiesc şi învăţătură duhovnicească, şi sunt deja putreziciune şi s-au tăiat pe ei înşişi de la trupul Bisericii:

Anatema!

Anastasie, Constantin şi Nichita, cei ce au pornit ereziile isauriene, oameni păcătoşi şi călăuze spre prăpastie:

Anatema!

Teodot, Antonie şi Ioan, ce-şi dau răutăţile unul altuia, şi [se arată a fi] urmaşi mincinoşi ai necredinţei:

Anatema!

Pavel care s-a întors la Saul şi Teodor numit Gastes şi Ştefan Molutes, ca şi Teodor Criteanul, şi Louloudie leul, şi oricine este asemenea lor în necredinţă, în orice stare a clerului sau altă cinste sau stare s-ar afla; tuturor acestora ce stăruie în necredinţa lor:

Anatema!

Tuturor ereticilor: Anatema!

Acelora ce folosesc spusele dumnezeieştii Scripturi ce sunt împotriva idolilor la cinstitele icoane ale lui Hristos Dumnezeul nostru şi sfinţilor Săi:

Anatema!

Acelora ce împărtăşesc părerea celor ce batjocoresc şi necinstesc sfintele icoane:

Anatema!

Acelora ce spun că creştinii fac din icoane zei:

Anatema!

Acelora ce spun că altul decât Hristos Dumnezeul nostru ne-a izbăvit de rătăcirea idolească:

Anatema!

Acelora ce îndrăznesc să spună că Biserica Catolică (sobornicească) a primit idoli, şi astfel întinează toată taina şi batjocoresc credinţa creştinilor:

Anatema!

ÎNTRU MULŢI ANI ÎMPĂRAŢILOR!

Dumnezeu să apere puterea lor. Dumnezeu să dea pace împărăţiei lor.

Împărate ceresc, apără-i pe cei pământeşti!

Mihail, împăratul nostru ortodox, şi Teodora, sfânta sa maică:

Veşnica lor pomenire!

Vasile şi Constantin, Leon şi Alexandru, Cristofer şi Romano, Nichifor, şi Ioan, Vasile şi Constantin, Romano, Mihail, Constantin, Mihail şi Isaachie, care toţi au preschimbat împărăţia pământească pe cea cerească:

Veşnica lor pomenire!

Evdochia şi Teofano, Teodora şi Elena, Teofano şi Teodora, Zoe şi Teodora, împărătesele prea ortodoxe:

Veşnica lor pomenire!

Gherman, Tarasie, Nichifor, şi Metodie, înnoiţii şi fericiţii patriarhi:

Veşnica lor pomenire!

Ignatie, Fotie, Ştefan şi Antonie/ Nicolae şi Eftimie/ Ştefan, Trifon, Teofilact şi Antonie/ Polieuct, Nicolae, Sisinie, Serghie, Eustaţie/ patriarhii ortodocşi:

Veşnica lor pomenire!

Sfânta Treime i-a preaslăvit. Prin disputele, luptele şi învăţăturile lor pentru adevărata credinţă până la moarte, cerem lui Dumnezeu ca să ne călăuzească şi să ne întărească şi să ne rugăm ca să fim arătaţi ca următori a vieţii lor insuflate [de Dumnezeu] până la sfârşit, cu mila şi cu îndurările Marelui Arhiereu Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu; cu rugăciunile Preamăritei noastre Doamne, Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, dumnezeieştilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

1 Sursă internet: http://web.ukonline.co.uk.ephrem/index.htm

2 Isaia XLI, 1

3 Romani, VI, 4

4 2 Corinteni V, 17

5 Ioan X, 22

6 Psalm 73, 17-18.

7 Psalm 88, 49-50.

8 Psalm 88, 50.

9 Psalm 76, 13.

10 Deuteronom, IV, 15

11 1 Ioan I,1.

12 Fapte X, 4l.

13 Cf. Evrei II, 14.

14 Ioan V, 46.

15 Deuteronom XVIII, 15; cf. Fapte III, 22.

Comentarii:

Pr. Vasile says:

20 November 2009 at 4:42

Intr-adevar, textul Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, cel tiparit oficial, este cenzurat. Nimeni nu este impotriva sinodului, ci a imposturii si minciunii si cenzurarii cartilor de cult. Si aceasta cenzura este efectul intrunirilor ecumenice si a dialogurilor cu dusmanii crestinismului.

Da, Patriarhia a vrea sa aiba monopolul asupra tuturor cartilor de cult pentru ca putea controla mai bine cenzurarea textelor.

Despre cenzurarea cultului ortodox şi noua inchizitie ecumenista

Posted on 10 June 2009 by admin

Pentru creştini, cultul Bisericii Ortodoxe este o ade¬vărată şcoală. Slujbele îi în¬¬vaţă pe creştini să Îl cunoască pe Dumnezeu, să în¬ve¬ţe să Îl iubească şi să se iubească unii pe alţii. Bo¬gă¬ţia slujbelor îi face să devină cu adevărat teo¬logi – vor¬bitori cu şi despre Dumnezeu. Mulţi oa¬meni sim¬pli, neştiutori de carte, au urcat pe culmile în¬ţe¬lep¬ciu¬nii hrănindu se doar cu cele auzite la Bi¬se¬ri¬că. Cul¬tul Bisericii face Tradiţia vie în vremu¬rile noas¬tre. El exprimă învăţăturile dogmatice ale Bi¬se¬ri¬cii, fi¬ind o cateheză continuă prin care credin¬cio¬sul este ur¬cat pe treptele cunoaşterii lui Dumne¬zeu…

În Catehismul ortodox se afirmă că „Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, a Tradiţiei”[1]. Apoi se arată care sunt izvoarele Sfintei Tradiţii: „Conţinutul Sfintei Tradiţii, adică al Tradiţiei apostolice, a fost fixat de Biserică în opt izvoare şi anume:

1. Simbolurile de credinţă (…)

2. Cele 85 de canoane apostolice;

3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare (aprobate de Sinodul Trulan);

4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;

5. Scrierile Sfinţilor Părinţi;

6. Cărţile de slujbă ale Bisericii şi

7. Mărturiile istorice şi arheologice referitoare la credinţa creştină apostolică.”[2]

Un creştin, citind că unul din cele opt izvoare ale Sfintei Tradiţii este cel al cărţilor de cult, şi citind că Biserica este păzitoarea Sfintei Tradiţii, trage concluzia că nimeni nu va îndrăzni să cenzureze cărţile de cult. Şi asta pentru că, implicit, ar lovi în Sfânta Tradiţie. Cu toate acestea însă, cultul ortodox se află într-o perioadă de grea încercare, şi asta pentru că ereticii necalcedonieni i-au convins pe ierarhii Bisericii Ortodoxe că trebuie să îl cenzureze.

În Referatul nr. 4870/1994, Mitropolitul Nestor Vornicescu şi ceilalţi membri ai comisiei de dialog cu necalcedonienii cereau Sinodului B.O.R.: „Propunem, de asemenea, ca toate anatematismele şi pasajele incriminatoare la adresa Bisericilor Ortodoxe Orientale şi a unor sfinţi cinstiţi de acestea să fie scoase din cărţile de cult ale Bisericii noastre.”

Această iniţiativă a fost popularizată în mediul teologic universitar. Părintele Nicolae Necula afirma, în Vestitorul Orto¬doxiei, următoarele: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reedi¬tare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndrep¬tate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bi¬sericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episco¬pului orto¬dox”.[3]

Iniţiativa de purificare a cultului prin scoaterea referinţelor la ereticii necalcedonieni nu aparţinea însă ierarhilor B.O.R., ea fusese luată de Comisia Mixtă pentru Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice – în Geneva, 1-6 Noiembrie 1993. Pentru ca Biserica Ortodoxă să se unească cu ereticii era necesar ca Sfânta Tradiţie să fie cenzurată… Faţă de o astfel de fărădelege, părinţii athoniţi au avut o reacţie fermă. În Memoriul Comunităţii Sfântului Munte, din 14/27 mai 1995 este combătută şi „Decizia extrem de neliniştoare a Comisiei Mixte privitoare la «curăţirea» textelor liturgice de textele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte eretici. Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Mărturisitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea ecumenic vor înceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple piese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poate fi îndepărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei care, odată eliminate, pot pricinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia? După părerea noastră, această decizie consituie o inovaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.”[4]

Cenzura cărţilor de cult înseamnă batjocorirea Sfintei Tradiţii. Această fărădelege nu a pornit însă din iniţiativa anticalcedonienilor, ci este mult mai veche. Cel mai cunoscut exemplu în acest sens – în Biserica Ortodoxă Română – este cenzurarea Triodului. De exemplu, strofa a noua de la Starea a treia:

„O, ce nebunie!

Pe Hristos omoară

Cei ce au ucis pe profeţi” lipseşte din Prohodurile tipărite în ultima vreme.[5] Să nu se creadă că cenzurarea Prohodului a avut ca scop doar scurtarea slujbei – un aggiornamento pe placul creştinilor gră¬biţi ai zilelor noastre, învăţaţi să trateze şi slujba în mare viteză. S au scos în mod special fragmentele în care era vorba de iudeii care L au răstignit pe Hristos.

Iată un alt exemplu strofa 58 din Cântarea întâi – în va¬rianta completă:

„Îngâmfat Israil,

Ucigaşe popor !

Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,

Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?”

Aşa cum poate constata oricine face comparaţia, în to¬tal au fost cenzurate 12 strofe din Prohod[6]. Din prima cân¬tare s au scos 3 strofe din 76, din a doua 3 din 63, din a treia 6 din 49.

Dacă cenzura s ar fi rezumat la scurtarea Prohodului, ar fi fost poate o excepţie fără ecouri. Dar, din păcate, cenzura s a ex¬tins şi asupra altor texte liturgice.

„În Triodul de la Neamţ (1833), deşi se încerca totuşi o res¬pectare cât mai fidelă a traducerii greceşti, «nimic adău¬gând sau scăzând, ci întocmai precum iaste [Triodul] cel Grecesc, afară de Canonul Litaniei Sfintelor Icoane din Duminica întâia a Sfântului Post ce să numeşte a Pra¬vo¬slaviei şi a Cărţii Sfântului a toată lumea al Şaptelea So¬bor, întru carea blestemă pre toţi ereticii luptători de Icoa¬ne şi pre toţi ceilalţi începători ai eresurilor ce au stă¬tut în vremi împotriva Sfintei Pravoslavnicii Credinţe; şi binecuvântează pe toţi Păstorii, Apărătorii, Învăţătorii şi Lu¬minătorii carii s au nevoit şi până la sânge au stătut pen¬tru apărarea Pravoslaviei. Fericeşte şi pre toţi Pravo¬slav¬nicii împăraţi şi împărătese şi pre toţi Drept Slăvitorii carii au stătut în vremi, ajutători şi apărători dreptei cre¬din¬ţe. Care Canon, dimpreună cu soborniceasca Carte, fi¬ind că până acum nici în Trioadele cele mai dinainte n au fost tipărit[9], nici noi n am găsit de cuviinţă ca chiar în lo¬cul lui în Duminica Pravoslaviei, pre cum iaste în cel gre¬cesc, să se tipărească. Ci pentru oareşicare supţiri so¬coteli (altfel spus: „lăsându ne amăgiţi de înţelepciunea lumii acesteia” – n.n.), am poruncit ca pe urmă în deose¬bită filadă[10] să se tipărească”[11].

Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici[13]. El explică de ce în zilele noas¬tre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asu¬pra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s au pră¬şit acum o mulţime de nihilişti şi de nihi¬lis¬te, de dar¬wi¬nişti, de spiritişti: dacă în învă¬ţătura lor ar fi vreo rătă¬ci¬re nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n ar glă¬sui, nu i ar osândi şi nu i ar da anate¬mei? Dimpotrivă, s ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodo¬xiei s ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Re¬nan, Cardec şi tuturor următorilor lor – ana¬tema!». Dar nu e nicide¬cum nevoie de un sinod special pen¬tru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor min¬ci¬noa¬se au fost deja date anatemei…”[14].

Afirmaţia Sfântului Teofan Zăvorâtul este întărită de com¬pletarea anatematismelor din Sinodicon cu cele pri¬vi¬toa¬re la învăţătura despre „teoria ramurilor”. Completa¬rea a fost stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ru¬se din afara Rusiei, care s a întrunit la Vancouver, Ca¬na¬da, în 1983 şi care a avut o poziţie mult mai dură: „Ana¬te¬ma celor care atacă Biserica lui Hristos învăţând că Bi¬se¬ri¬ca Sa este împărţită în aşa zise «ramificaţii» ce se deo¬se¬besc în doctrină şi în felul de viaţă sau că Biserica nu exis¬tă vizibil, ci va fi formată în viitor, când toate «ra¬mi¬fi¬caţiile» – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tai¬nele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euha¬ristia ereticilor sunt eficace pentru mântuire; prin ur¬mare, celor ce cu bună ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti ere¬tici înainte menţionaţi sau celor ce susţin, răs¬pân¬desc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dra¬gostei fră¬ţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor des¬păr¬ţiţi, să fie Anatema”[15].

Trebuie menţionat faptul că Sinodiconul Ortodoxiei este un text liturgic foarte important şi în ceea ce priveşte învăţătura ortodoxă împotriva ereziei monofizite şi a ereticilor monofiziţi. În studiul Imnografia Bisericii privitoare la hristologia ortodoxă şi la anticalcedonieni (din decembrie 1994), părinţii de la Sfântul Munte Athos, după ce spun despre Sinodicon: „El se pronunţă asupra tuturor marilor erezii şi constituie un adevărat text simbolic al Bisericii”[17], citează pasaje care arată cât de clar deosebeşte această slujbă între învăţătura Sfinţilor Părinţi şi învăţătura ereticilor. Iată un exemplu: „Lui Iacob Armeanul Zanzalul, lui Dioscor patriarhul Alexandriei şi lui Sever nelegiuitul… anatema”[18]

Cum să primim acum faptul că Dioscor sau Sever nu sunt eretici? Sau, mai mult încă, putem să îi considerăm sfinţi, aşa cum ne cer Comisiile de Dialog cu Bisericile necalcedoniene? Nu, nu, nu. Sub nicio formă.

O întrebare se pune de la sine: oare nu cumva faptul că Biserica Ortodoxă Română are o deschidere atât de mare spre Bisericile eretice necalcedoniene se datorează şi faptului că din cultul ei a fost cenzurat Sinodiconul? (Biserica Ortodoxă Română a fost prima Biserică, care a aprobat oficial acest dialog după 1993.[19])

De ce în Bisericile Ortodoxe surori există mult mai mare reţinere faţă de dialogul cu necalcedonienii? Nu cumva pentru faptul că ierarhii, teologii şi credincioşii lor au înţeles din Sinodicon că necalcedonienii sunt eretici?

Rostul articolului de faţă este de a atrage atenţia asupra faptului că aşa cum mucenicii au apărat învăţătura Biseri¬cii aşa trebuie să o apărăm şi noi astăzi. Să înţelegem că secularizarea cultului înseamnă lepădarea de Tradiţie, le¬pădarea de Sfinţii Părinţi, lepădarea de Biserică, lepăda¬rea de Hristos. Să înţelegem că, aşa cum Hristos a fost vân¬dut pe treizeci de arginţi, astăzi alţii vor să cumpere în¬văţătura cea adevărată. Dând un preţ mai mare, e adevă¬rat. Dar niciun preţ nu poate acoperi valoarea cultului ortodox, valoarea învăţăturilor Sfintei Biserici…

Danion Vasile

[1] Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă – Catehism, Cluj, 1993, p. 32.

[2] Idem, pp. 34-35.

[3] Din articolul Ce reprezintă Biserica Ortodoxă Coptă în dialogul dintre Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile Ortodoxe Vechi Orientale?, în Vestitorul Orto¬doxiei, nr. 349 350 din 31 ianuarie 2005, p. 13.

[4] Documentul este citat din volumul Sunt anticalcedonienii ortodocşi?- (S.A.O.), Editura Evanghelismos, 2007, p. 43.

[5] În locul ei se află strofa care înainte era a unsprezecea, şi asta deoa¬rece a fost eliminată şi strofa a şaptea.

[6] În format electronic, ediţia necenzurată a Prohodului se poate găsi pe www.nistea.com/postul mare/.

[7] Ceaslov, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 233.

[8] Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, Edi¬tura Deisis, Bucureşti, 1996, p. 83.

[9] Dacă slujba ar fi lipsit numai dintr o ediţie a Triodului, ar fi putut fi doar o gre¬şeală personală – intenţionată sau nu – a celui care a făcut tra¬du¬ce¬rea. Faptul că greşeala nu a fost remediată vreme de zeci şi chiar su¬te de ani arată totuşi că s a preferat o viaţă liturgică „vădu¬vită” de sluj¬ba Sinodiconului.

[10] Iniţiativa separării slujbei într o „filadă separată” a fost de fapt o ten¬¬tativă – din păcate reuşită, cum putem constata – de a lipsi cultul li¬turgic în limba română de Sinodicon. Credem că, dacă poporul or¬to¬dox din România ar fi avut parte de o asemenea slujbă, atitudinea faţă de învăţăturile celorlalte confesiuni ar fi fost mai puţin laxă.

[11] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Edi¬tura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 42.

[12] Vlachos, Mitrop. Hierotheos, Cugetul Bisericii Or¬to¬doxe, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 177.

[13] Aşa cum se vede în Canoanele Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Pă¬rinţi, nu este osândită doar erezia, ci şi ereticii. Afirmaţiile unor teo¬logi contemporani cum că s ar condamna doar ereziile, nu şi ereticii sunt contrazise flagrant de canoane.

[14] Sfântul Teofan, Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 124.

[15] Din Orthodox Life, Vol. 27, martie aprilie 1977, pp. 16-17.

[16] Arhim. Efrem Vatopedinul, Cuvânt din Sfântul Munte, Edi¬tura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, .p. 173.

[17] S.A.O.. p. 131.

[18] S.A.O., p. 34.

[19] www.patriarhia.ro/…/relatii_exte…/dialog_intercrestin_1.html

mihail says:

Daca vreti sa intelegeti ce este zilotismul adevarat, cititi aicihttp://users.sisqtel.net/williams/archbishopaverky/holyzeal.html Vladica Averchie de Jordansville despre zilotism.

In concluzie, uitati-va la ortodoxia adevarata si nu va luati dupa toate modernismele si toti modernistii cu gandirea mutilata, fie ei neoereziarhi fie doar naivi imbroboditi de masoni!

Preotii blestemati…

Mergând la Sfântul Munte Athos am auzit, cu suprindere, despre faptul că preoţii ortodocşi care au acceptat să slujească împreună cu ereticii catolici au rămas neputreziţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu l-am cunoscut pe părintele Vlasie, de la Schitul Vigla, autorul Limonariului athonit, unul dintre puţinii care au scris despre aceasta…

„Peştera celor afurisiţi: În părţile de răsărit ale ţinutului pustnicesc Vigla şi în hotarele Marii Lavre există o oarecare peşteră pe o latură prăpăstioasă de deasupra mării, care astăzi este şi ea închisă şi zidită cu pietre. Acolo – mai demult – conform tradiţiei ce s-a păstrat, au existat trei cadavre înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba ale călugărilor ce au slujit împreună cu latinocugetătorii.

Într-o oarecare carte se relatează că monahul Lazăr Dionisiatul, trecând cu barca pe dedesupt, i-a arătat peştera celor afurisiţi vestitul duhovnic şi fericitul părinte Malakis (probabil ieromonahul Malahia) în anul 1922.

Cadavrele celor afurisiţi se aflau mai înainte în cimitirul Mănăstirii Marea Lavră, dar din pricina întâmplărilor neplăcute au fost aduse în peştera Viglei. Acolo, deoarece leşinase un oarecare închinător bolnav cu inima când a văzut stârvurile celor afurisiţi, Marea Lavră a fost obligată să închidă peştera. (Din Limonariu Athonit, autor, pp. 137-138)” / fragmentul a apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 – http://www.romfest.org/rost/).

Să le fie spre luare-aminte preoţilor ortodocşi care vor mai sluji cu ereticii catolici, să ştie că îi aşteaptă osânda veşnică.

BISERICA ORTODOXĂ GAŞPAR.md

Поиск по этому блогу

DE CE S-AU MODIFICAT SI CENZURAT CARŢILE DE CULT ORTODOX

Комментарии